- Alo. - Eu îs. - Ce faci? - Auzi, trebuie să vii neapărat până la mine. - De ce? Îs terminat de oboseală. Toate nimicurile s-au aglomerat pe capul meu la muncă. - Dă-l încolo de lucru. E acolo și mâine și îți garantez că o să te aștepte și poimâine și la infinit. - ... - Mno, hai. De atunci te îmbrăcai. - Hai că vin. - Hai. - Da nu vii mai bine tu la mine? Că am primit electrocasnicele și după ce le-am despachetat m-am trezit cu un morman de polistiren în mijlocul casei. - Mai, hai la mine să bem o cafea din aia bună și vedem mai apoi cum rezolvăm și cu polistirenul. Dacă am zis am zis, nu te las de izbeliște. Mai am să îți dau și niște scaune. - Mă, da nu îmi trebuie. Ce să fac cu ele. Le [...]

Locuiesc în presa timpului. Au trecut pe lângă mine case, cabluri, garduri, câni, trotuare, imagini şi străzi, oameni şi umbrele lor, vagabonzi, bolnavii de la Contagioasa, şobolanii, morţii înspre crematoriu, cenuşa sufletului lor spulberată de rafale de vânt mult mai puternice de-atât, o parte din existenţa mea, trenuri în viteză, gânduri, realităţi, stropi ascuţiţi de ploaie, mitul perfecţiunii, boala, sănătatea, iar câinii şi şobolanii şi coşurile împletite din nuiele pline cu gândaci de bucătărie otrăviţi aseară. O pereche de mâini solzoase aruncându-i cu indiferenţă în panta străzii, da-de, da-de, ploile, topirea zăpezii, un vânt năpraznic, ceva, ceva tot o să-i conducă psihopomp în prima gură de canalizare. Au trecut toate pe lângă mine fără să le simt în vreun fel, însă când trece câte o maşină prin balta din faţă mi se umple inima de iritare. E imposibil de controlat. Trec o sută de maşini cât timp stau să mă [...]

A fost o zi stresantă dar satisfăcătoare la locul de muncă. Decid să îl telefonez pe unul din cei mai buni prieteni să îl anunț că urmează să îi fac o vizită. Desigur, nici nu bănuiam ce avea să mi se întâmple și dacă lucrurile stăteau altfel probabil nu mai exista această scurtă scriere. Totul a început cu un pahar de vin de casă, foarte bun de altfel. Pahar după pahar, trei litri de vin, ziua obositoare de la muncă își spunea cuvîntul, ațipeam în timp ce vorbeam și am fost trimis degrabă la somn. Toate bune și frumoase până ceasul a bătut ora 2:47. Nu am cum să uit această oră, ora la care m-am trezit dintr-o dată de parcă dormisem o zi întreagă și mă odihnisem cum nu reușisem de multă vreme, însă brusc am simțit în stomac un nod crunt care pulsa și voia să refuleze. Fără grabă, panică sau gânduri [...]

Diana a fost doar imaginea reală a uneia dintre fanteziile mele. Existenţa ei, aşa cum mi-o amintesc eu, e strâns legată de mine. Viaţa ei depinde de reveriile şi beţiile mele. Nu ştiu nimic despre adevărata Diana, cu care m-am intersectat doar pe o alee reală, într-un parc real. Nu ştim nimic unul despre celălalalt, noi ăştia realii. Aşa că doar ne întâlnim şi doar ne iubim şi ne mai şi urâm unii pe ceilalţi pe portativul unei muzici care nici măcar nu ne aparţine. Întreaga tragedie rezidă într-o coloană sonoră prescrisă. La fel e şi cu boala. Pentru că toate astea s-au petrecut înainte chiar de început. Pentru că, probabil ar trebui să încep în sfârşit cu începutul. Şi începutul începe după Diana. De pe acum intru într-o eternitate a existenţei, portativul nu se reduce la cinci linii ce nu se înâlnesc niciodată, portativul etrnităţii mele îşi împrăştie şi [...]

În oraşul ăsta descărnat ne-am cunoscut, ne-am reîntâlnit şi am devenit ceea ce alţii ar numi nocivi unul pentru celălalt. În fapt, numai restul poartă vina şi restul e întreg oraşul ăsta descărnat. Pentru că noi nici n-am ieşit din el, acum sau înainte când încă ar fi fost o portiţă de ieşire. De ieşire din genunea în care am fost blocaţi până ce ne-am mâncat unul pe celălalt. Ne-am mâncat cu totul, până şi sufletul. Şi, ca pentru o boală grea, nu mai e nimic de miluit. Mi-a spus într-o seară, cu vinovăţie oarecum degajată, că îşi pune tot soiul de superstiţii, că dacă nu se ffrumoace roşu până numără la şapte sau dacă nu numără la şapte până se face roşu sau dacă ninge azi, dacă plouă, dacă îi zic ceva, dacă nu îi zic, dacă îşi pierde o piatră dintr-un inel de logodnă ratată pe care dacă [...]

Grăsimea vine peste tine de dinapoia deformărilor, a dezaxărilor și a marilor ilegalități ale revărsării, ale nesăbuinței, ale dospirii, ale putorii și ale lentorii întru lehamite râncedă. Peste tine, de-a dreptul, fără maniere și fără a se scuza în vreun fel pentru că există, revendicându-și un spatiu ce aparține universal eclipselor și social mahalalelor și altor subterfugii ale oploșelii. Nu știe niciodată exact ce vrea, știe doar că vrea… direct din greul absurd, indezirabil și indescifrabilal al stomacului. Ea exprimă înainte de toate lehamitea zămislirilor. La nivelul pielii este anunțată încă din fragedă pruncie de umflături vădit nelalocul lor, de beșici, pustule, smârcuri, negi, blânde și de alte cianuri ale pielii.  Atacă cel mai repede femeile, cu mult-mult păr în jurul buricului, cu mustață și semi-favoriți, dar mai ales cu un decor pilos rarefiat în jurul sfârcurilor. În tinerețe, la știuleie și la puful proaspăt mijit, în mod bizar de tot, atât buricul cât și [...]

Sunt o păpuşă stricată şi nefolositoare. E prima dată când vorbesc despre mine. O pădure de ilex. Mama nu a văzut aşa ceva decât pe ecran, eu pe pânzele înfăşurate. Acolo, în vis, boabele stau adunate şi roşii ca fetele în curtea şcolii. Am apărut într-un singur film, Bettie goes into the Hollywood. La un moment dat mor şi nimeni nu e încântat de asta, în afară de regizor, Mario Lazzaretti, un italian bizar ce nu contenea să repete că „de ce ne pasă doar de moarte când alţii trăiesc în chinuri?” Suzanne D. s-a jurat că e comunist, că cine a fost odată într-o extremă sigur va cădea şi în cealaltă, că cine vine de departe e plin de păcate, şi mai ales că, pe asta o ştia ea ca pe o rugăciune, că oamenii cu albul ochilor îngălbenit au multe de ascuns. Ce-i drept pe asta am văzut-o [...]

Hai să-l deschidem pe ăsta! Hai să-l deschidem pe ăsta! Înainta fericită în cercuri prin pământul crud şi negru. E fata lui tata, nimeni nu ştie asta, toţi se mulţumesc să o asculte pe ea sau pe el aşa cum sunt. Îi văd, aşa cum numai el o vede, de la balcon în rănile pământului fugind ca tăişul unei grape în tranşee. Hai să-l deschidem pe ăsta! Hai să-l deschidem pe ăsta! Şi dincolo, în zare, curge marea înlăuntrul ei. Îl deschidem pe ăsta atunci, zice el şi noi toţi strângem coada lopeţilor în palme şi ea râde cu capul pe spate şi fuge şi vine râzând înapoi ca un demon de dincolo de vis, din lumina caldă a zilei, din rana grunjoasă a pământului lor. Balconul e gol. Ea e fata lui tata şi tata ştie şi e de vină, şi demonii uneori îl macină chiar şi acolo pentru [...]

- O cafea vă rog. - De care? - Un Flat White. - La dousutecincizeci de grame sau cinci sute? - ... - Cel la două sute are gustul de cafea mai intens. - Am înțeles. La două sute să fie. Îmi iau cafeaua și mă uit la oamenii de la coadă. Da, este coadă la cafea. De ce? Pentru că și mersul la cafea dimineața funcționează ca o radieră a unui trecut care nu mai trece. Stă la fiecare colț de stradă și se uită la noi cu ochii celor lăsați în urmă. În urma promisiunilor pe care le-au făcut ei înșiși cu carnea noastră. Da, oamenii ăștia trebuie să bea cafea în cel mai emancipat mod cu putință. Să sfideze ochii babelor strigoi de la colțuruile clădirilor turn. Cu cât te întreții mai bine cu omul de la aparatul de cafea cu atât o să urle mai tare [...]