„Am încercat să schimb Lumea în care trăiesc…Nu am reușit să mă schimb nici măcar pe mine. Ființările umane sunt perfect egale cu inerția lor și nimic mai mult.” (Motto-ul Întreprinderii Protan, scris cu litere de metal deasupra porții, în locul clasicului „Trăiască România Socialistă”) Epigraful de mai sus stătea plasat între doi muncitori reprezentați în metal, foarte vânjoși-primitori, ambii ținând fulgere de metal în toate cele patru mâini ridicate drept în sus, ca la luptă, când se arată armele adversarului. * Crescută și îngrijită în ţara flămândă, și cufundată tot mai greu în infernul verde al întinderilor Dejului, Dacia se comporta ca o viperă: își rodea, își săpa și își scobea cât putea bujiile, în timp ce își forța tabla să se strângă acordeon între încolăcirile-i și între zvârcolirile-i convulsive. Se arcuia apoi cu gâtul în sus, cât putea, așa greoaie și păcătoasă și pătrățoasă cum era, și sărea [...]

Când am ajuns în Timișoara m-a trezit șoferul de autobuz. “Hai micuțule, am ajuns.” Pesemne că dormisem un somn vecin cu moartea. Șoferul a ajuns la autogară, a terminat ce avusese de făcut acolo și m-a mutat în timp ce dormisem în mașina lui personală de unde m-a adus acasă. (I-am povestit viață mea scurtă cât timp așteptasem în Topolovățu). Bărbatul, un om simplu, era impresionat că stau în inima orașului. “La ce etaj?” “Unu.” M-a luat de mâna în semn de protecție și am urcat scările cu acest tată temporar. Când am ajuns în fața apartamentului mi s-au înmuiat picioarele și aș fi căzut dacă nu mă apuca șoferul. Ușa era larg deschisă, exact așa cum am lăsat-o când am plecat cu Siman. Dintr-o privire mi-am dat seama că nimeni nu mai fusese acasă de atunci. Nu era nici o pereche de pantofi la vedere, nu era nici o altă urmă [...]

- Dacă o rană deschisă e tot ce am de vânzare, de ce vrei să cumperi de la mine? îl intrebă ea pe Captain Romania în timp ce-și depunea ruj gros pe buze, ca pateul pus cu vârf. Stătea intenționat cu spatele la el și cu fața la oglinda întâmplătoare a metalelor răsfirate pe blatul din bucătărie, arătându-i că l-a văzut demult, poate chiar din prima, fără să-și întoarcă macăr privirea spre el. Fosforul colorado-ului de buze se dizolva deja în uleiul de pe față. - Nu te uita că nu mă dau cu ruj. Ăsta e smead pentru pești. Vreau să simt mai bine de pe buzele mele ce-i ademenește cu adevărat pe pești la pierzanie…Să gust un pic din cleveteala prăpădului lor, ha, ha ! Căpitanul își reveni oarecum din șoc și își realiză ca e îmbrăcat ca un vânzător de crime ieftine sau ca un programator de zor și de voie bună creponată [...]

La un moment dat în viață intrăm într-o stare pe care nu o mai putem controla. Starea drumului întors de unde am venit. Acel drum care șterge orice urmă de ignoranță. Eram copil și o observam pe mama cum este tot mai neliniștită de la o zi la alta. Să tot fi avut atunci în jur de zece ani și mama treizecișicinci. Nu mai era aceeași, se chinuia cu lucrurile simple. Era o femeie frumoasă. O frumusețe ieșită din comun. Foarte rare erau clipele în care mă lăsa să mă apropii de ea când era tristă. Însă odată cu instalarea stării amintite mai sus nu îi mai păsa. Dintr-o dată era cu ochii împăienjeniți ca și cum un plâns neomenesc i se urca din suflet și voia să o ia cu totul. Parcă se chinuia să stea acolo, lipită între noi, ca o carcasă. Ne făceam toți că nu observăm [...]

Soarele coace asfaltul în Cluj. Toată lumea stă ascunsă pe terase lingând înghețate și storcând beri. Am trecut ca o fantomă prin puterea soarelui. Atât era de cald și orbitor încât ziua părea, datorită orbirii, noapte. Îs îmbrăcat complet în negru, cu glugă trasă pe cap să nu îmi fiarbă creierul. Am de mers undeva după dealuri, într-o vale de sare. Este un mic deșert cum treci de Soporel peste dealul cu pădurea Tufele Roșii. Iarna pe vremea asta este întuneric, ceață și frig. Fără să îmi dau seama am ajuns din centru în calea Soporului. Miroase a coceni putrezi de varză, a zeamă de lubeniță coclită în bena mașinii de gunoi în orbeala solară. Toate urcă la un moment dat spre Soare sau spre Lună. Și putregaiul și floarea, și privirea orbită și privirea orbitoare. Îi este greu omului să se compare cu zeama pestilențială de lubeniță. Însă ce să [...]

Sânge, sânge, sânge, dacă ar curge peste frunțile noastre ca un râu de foc, peste frunțile noastre încrustate de sare, ca un râu infernal ce se varsă în ocean, în mare, în fluviul larg, bătrân, mort de atâta timp, mort de atâta vreme scursă de la naștere până la uitare, arcuindu-se peste fluviul mort ca un armăsar, tânăr, crud, dus de timp din ieslea mamei lui, dus de timp ca de o adiere sticloasă de vânt în neștire. În patul urban al trotuarelor, animale crude, copiii, se acoperă de praf și de glorii prăfuite. În praful urban al trotuarelor se prelinge sudoarea unei vieți ce nu a avut timp să înceapă. În praful urban al trotuarelor, ce rost are, da!, ce rost are, copiii zbiară ca-n fiecare veac de viață, ca-n fiecare moment de singurătate în care te nașți năclăit în lume, în care te plimbi beat pe străzi, în [...]

La Tichileşti a fost bine. Ca o reanimare. Acum mergem la Anonimul. O altă găselniţă spirituală de-a lui Bazil. Nu era el chiar în America, Canada, Rusia, dar România nu i se părea nicidecum o ţară strâmtă. Practic era de negăsit. Teoretic de neajuns. Deci, liber. „Eu la extern nu mă mai bag. Ce-mi trebe mi-e să-mi fluture remorca ca o paraşută pe ştiu io pe ce podoc suspendat? Sau să adun orbit cu orbit din canalu’ pulii, ăla al francezilor sau englezilor, sau a cui o fi?” „Dar, măcar eşti afară. Ai autostrăzi bune, nu?” intervin. „Eu n-am nimic, am aci un poc de ţigări jumate gol. N-am nimic, om’le! Golu’ din poc, atât am, dacă e să fiu şi eu poet, de-o samă cu tine...” mă ia, cu emfază, peste picior. Însă pe felia lui, ce-i drept de golu’ ăla sunt răspunzător. Înghit, pe de altă parte, cu [...]

Atât lacrimile cât și roua sunt de fapt năpaste și pustiiri purulente ale unor subînțelesuri, ale unui reieșit intruziv ce-i refuză imaginii conceptul și mecanismul de veghe în favoarea unor reflexii abrupte, implacabile, ce suscită tremurături...un dârdâit închegat din șiroaiele instigate de frisoane morbid-feromonale ce congelează aproape instant voința, în determinarea lor de a meduza. Adversitatea față de pereche e, la nivelul lacrimilor și al rouăi, expresia exterminatoare a excesului blocat în plină așteptare exasperată, un instantaneu al convulsiei degerat în amploarea sarcinii electrice al scuturăturii; o încuviinţare, o vrere și chiar o poftă de hipnotism tău. Aici pare a începe să se simtă grăsimea și a ei sleire...glazura ei care disimulează ouă bătute în vezici. Influențele lacrimilor și ale rouăi închid lumina în favoarea lui “a fi stălucitor”, în favoarea unui buletin meteorologic spurcat zugrăvit: se folosesc de sângele diluat, neclătit, necântărit și necântăribil, de sângele ce doar proiectează, [...]

„Auzi, pot să te întreb ceva?” mă întreabă, într-o noapte, Diana. „Întreabă-mă!” „Dormeai?” „Nu, nu dormeam. Asta ai vrut să mă întrebi?” Începuse stupid, apoi a tăcut. În plus dormeam, era ora aia din noapte în care te descompui şi numai dacă  resipiri „Ca să mă întrebi dacă dormeam, m-ai trezit tu la ora mortului?” „Deci dormeai...” îngână ea dezamăgită. „Nu nu dormeam!” m-am încăpăţânat. „Adică dormeam, acum nu mai dorm. Ce-i?” „Las-o baltă!” Terminaserăm stupid amândoi. Am adormit târziu, fără răspuns şi fără întrebări. Ne-am plimbat peste o mlaştina din Parcul Hidra, construise cineva o reţea de podeţuri dintr-o piele moale, ca de mănuşă, ziceau că-i din scrot de balenă, că-i nepreţuită, Dianei îi e scârbă de mlaştini, dar a fost ideea ei să mergem acolo.  M-a întrebat dacă ne-am culca împreună, unul cu altul, a întărit ea, în cazul în care am fi fraţi. I-am zis că da [...]