Chipul ei. Partea II
Salut, sunt D și trăiesc într-un centru minier dezafectat. Ce importanță are asta și de ce v-ați petrece o fracțiune din timpul vostru în seama mea? Am să vă mărturisesc ceva ce cred că o să va ajute pe toți. În urmă cu douăzeci de ani am plecat de aici să studiez literatură universală și istoria gândirii. La facultate m-am remarcat destul de târziu însă ca un om matur sau cel puțin care era pe drumul gândirii mari. Mergeam la facultate și nu îi ascultam pe profesori, citeam la cursuri de parcă eram pus pe copiat. Cu cartea pe genunchi am citit părți considerabile din istoria filosofiei de la antici până în prezent, marii romancieri și teoreticieni ai eticii și esteticii. Nu mă puteam desprinde de centrul minier amărât și dezafectat pe care îl lăsasem în urmă. Dealurile lui înflorite, cu oamenii care erau acolo ca o parte din carnea unei ființe [...]
Primul salar
Am încercat în repetate rânduri Cu mintea slabă să m-avânt în muncă Ca un nerod să cumpăr zile moarte Pe care șade praful și uitarea Cum am putut uita ce nu se uită. Cum am uitat că-n lumea asta orice moare. Sunt speriat că am uitat Iau bani Ignor Și moartea mă așteaptă
Eliberare
Mai mor vreo zece-n cartier De plictiseală și oboseală Răsuflă ușurati ăi de acasă Că un sicriu, și de-i urât, e mai ușor ca grija Ce-o poartă-n doru' amar cu greu până la moarte
Mihăiţă
Mihăiţă a făcut baie Apoi s-a electrocutat degeaba Mihaela, surioara, s-a bucurat când Mihăiţă sfârâia pentru că i-au rămas mai multe cojacuri Mihaela a crescut şi şi-a curentat bunica. De data asta doar pentru că bunicuta i-a furat un cojac. La ospiciu Mihăiţă se crede surioara Mihaela pe care nu a avut-o niciodată dar pe care ar fi curentat-o cu plăcere. Exact aşa cum l-a curentat pe Lăbuş, câinele semivagabond din vecini
Aleea salamului
Mergi cu autobuzul şi doar atât îţi permiţi să cugeţi. E lucrul gratuit din spatele abonamentului. Îmi fac abonament, mă sui în autobuz, deschid nara şi: ceapa!!! Pute a ceapă. Primul drum, prima staţie. Urmează a doua staţie: nimic!!! Autobuzul rulează dincolo de ferestre realitatea: filme cu staţii şi oameni care urcă. Atât. În prima zi am verificat o staţie şi ceapa. Doamne cum pute ceapa în gură şi mai ales atunci când gura de felul respectiv are abonament. Eu ştiu: usturoiul omoară ceapa dar din pacate autobuzul le transportă pe amândouă Cu vremea am uitat totul... Mai mergem prin viaţă şi fără autobuz... În fine, aleea şi trotuarul plâng: nu există vid pentru miros!!! Aleea ţipă a salam. Salamul ţipă în nara mea. Nara: nimic!!! O fată mănâncă pufuleţi în autobuz dar lumea reală pute a salam Salamul îi de cal Doar deunăzi un cal a devenit un salam [...]
O zi din viata lui Tudor Vladimirescu
Vreau să cred în ceva În mâinile cui stă responsabilitatea pentru binele și pentru viața celorlalți? De la cine se pote învăța ce este viața? Nimeni nu răspunde de nimic. În toți stă cuibărită frica de adevăr și dreptate. Am conștiința fricii. A faptului că sunt un fricos. Mă uit la cei din jurul meu și îmi dau seama cu stupoare că sunt mai curajos decât ei. Vreau să fiu erou. Vreau să fiu înconjurat de eroi. Chiar dacă se cacă și se pișă. Chiar dacă eroinele trebuie să sângereze la menstruație. Îi vreau pe toți eroii. Acei suplii ai vieții, acei înșiși îndurători cu tâmpiți ca mine. Nu mai suport oameni ținuți în casă care la rândul lor procrează pentru același lucru: să stea în casă. Nemuritori fricoși. Țăranii cu venele ca rădăcinile pe mâini, cu viața căscată deasupra unei prăpăstii, veniți și luați lumina din minte, lumina din [...]
Ultimul salar
Există ultimul salar Atunci când banii tăi Lipsiti de sens se duc Pe ultimul lor drum În groapa ta adâncă Când totul este al tau Și toti te vor Plecat de acasă La cimitirul ăla hâd Cu cruce de ciment și lumânare Cu noii tăi colegi zâmbind etern din poze marmorate Veți sta așa la infinit și veti gândi poate odată C-ați fi putut fără efort Să stați și vii degeaba
În doi
Tot timpul îs conectat, agățat în afara mea și o să mă întind până o să mă sfâșiu tot. Fumul țigărilor ei, eșapamentul inhalat în timpul plimbărilor cu ea. Ochii agățați, lipiți de orice altceva decât de sine. Sine străin de sine. Nu mai pot. Serios?! De câtă vreme nu mai pot? Dintotdeauna Bem bere, fumăm. Lucrăm O luăm iar de la capăt Murim Ne oprim. - Ce facem deseară? - Mergem într-un bar? - Sau la plimbare? - Hai totuși într-un bar. - La un film? - Ce film? - Hai uită-te și tu. Tot eu să mă îngrijesc de genul ăsta de probleme. - Probleme? - Păi? - Și să ne distrăm este problematic? - Mi se pare mie sau chiar ai chef de ceartă? - ... Mă duc să fumez pe balcon. Nu suntem supărati unu pe celălalt însă ne-am plictisit unu de celălalt ca doi colegi [...]
Mașina uitării
Generalul Iurea avea chipul unui om sculptat în granit și cu seriozitatea lui impunea respectul și toată sensibilitatea din lume era posibilă în prezența acestui om. Când îi sunase telefonul personal se dusese direct la mașină. Scoase o batista din tunică, își tamponase fața cu ea și îi ordonase șoferului să îl ducă acasă. Nu voia să răspundă la telefonul care după cinci încercări nereușite amuți. Nu era el omul care să răspundă la telefoane personale. Mașina ajunse in apropierea casei și Dan Iurea îi spuse șoferului să oprească. Coborî și stătu preț de cateva secunde ca un lup care adulmecă hrana și moartea. Mașina se îndepartă și el rămase cu privirea pironită pe propria casă. Totul era încremenit. Știa că un dușman nemaîntâlnit era acolo. Amprenta sfârșitului era vizibilă. Doar stând acolo își clarificase totul. Se gândi ca vecinii s-ar panica văzându-l ca face cale întoarsă deși aceasta era [...]
Nici o odisee
Războinicii au intrat în pădure sugrumaţi de groază. Se îndreaptă spre mine, zâmbind. Tocmai a intrat, barba, un amestec monocrom, se despică ritmat. Vioi. E ora închiderii. „Bună seara! O cameră, vă rog.” În noaptea asta întreg hotelul va fi al lui. „Nopate bună!” „Noapte bună!” Ce-mi rămâne decât să-l revăd mâine dimineaţă. „E artist” îmi şopteşte Sori convinsă, cu mâna pe sânii cuibăriţi sub declteu ca doi pui plouaţi sub o streaşină prea mică. „E om de afaceri”, pariez eu. „E jidan” jâjâie dl Paul cu cotul înfipt, încă de dimineaţă, în mobilierul de recepţie la taclale, cafea, una mică, un cocktail. Om de afaceri francez, cu treabă, la noi în oraş. „E jidan, copii! Ascultaţi la mine, e jiii-dan!” Îşi ia valiza şi iese grăbit lăsând uşile să fluture murind în urma lui, ai crede că asta şi aştepta, ca un tren în gară, să vină jidanul pentru [...]